Este imposibil să nu te întrebi la finalul acestei cărţi, care oare să fi fost subiectul principal abordat de către autor în acest roman? Naraţiunea reuşeşte într-adevăr să surprindă foarte multe tablouri ale vieţii cotidiene de început de secol XX, chiar dacă creionată în culorile palide ale trecutului.

Sobrietatea britanică expusă magistral prin prisma ochilor majordomului de la Darlington Hall, reuşeşte să captiveze atenţia cititorului atent la detalii, iscusit în a ţese scenarii fără ca autorul să îl direcţioneze către unul anume.  Demnitatea, profesionalismul, democraţia, egalitatea, măreţia, sunt concepte puse pe talerul semnificaţiei, într-o poveste pe care o putem citi aproape pe nerăsuflate. Ajungem să ne îndrăgostim realmente de o epocă apusă de mult, care de fapt la noi nu a cutezat să-şi clatine orânduirile, o epocă în care istoria lumii – între cele două razboaie mondiale – este puternic afectată de visul imperialist al lui Hitler, reuşind totuşi să păstreze spiritul de “gentelman englezesc” la rang de cinste.

Demnitatea nu poate fi câştigată şi nici inventată de libertate, fie ea adusă cu preţul vieţilor tinere plătit pe câmpurile de luptă. Aceasta este mult mai mult decât ceva ce s-ar putea pierde de exemplu aflându-te dezbrăcat de haine într-o piaţă publică plină ochi de oameni holbându-se la tine. Demnitatea necesită o conduită morală dar nu trebuie confundată cu aceasta, reuşind chiar să se ridice pe culmile sacrificiului de sine. Demn poate fi numit acela ce-şi duce îndatoririle la bun sfârşit, cel dedicat cu toată suflarea şi puterea în orice moment al existenţei sale, oricât de neînsemnat ar fi aceasta.

Posibilitatea individului de rând de a se implica în problemele ţării în care trăieşte trebuie să se limiteze la această demnitate şi anume să îţi faci bine lucrul pe care l-ai ales să-l profesezi. De exemplu opinia ţăranului cu privire la schimburile economice complexe, nu ar trebui să conteze în adoptarea unei legi sau alta de către legislativ. Pentru a putea face acest lucru se cere competenţă, iar iluzia că oricine se pricepe la orice, atât de familiară românului de exemplu, trebuie înlăturată fără dar şi poate.

Drama acestei poveşti nu lasă neatins “gustul irosirii” care îţi dă târcoale toată viaţa, indiferent dacă ţi-ai îndeplinit menirea cu demnitate. Fără a ţine seama dacă vorbim despre “orbire în faţa evidenţei”, dacă discutăm despre “dragoste neîmplinită”, “Rămăşiţele zilei” ne dă senzaţia că viaţa ar putea fi privită ca o irosire fără rost.

Mi-am amintit citind această carte de ziua în care într-un parc de distracții am hotărât să încerc o senzațională coborâre pe un “tub” prin care curgea subțire un fir de apă. Oamenii spuneau că-i cel mai violent. Nu-mi pot aminti decât senimentul de disperare, de teamă, sentimentul de neputință ce m-a marcat în acea coborâre rapidă, puternică ce mi-a propulsat oasele în izbituri din cele mai imposibile, vârtejuri ce păreau a nu se mai termina, asfixirea aerului cald și impactul stropilor ce-mi îngreunau vederea. Ajungând jos, în apa bazinului, nu mă recunoșteam, pierdut de toate amintirile de sus prin amețitoarea călătorie.

Călătoria cărții lui Saramago este tumultoasă, o luptă încleștată între idei, crezuri, concluzii și iluzii. După ce vei citi această carte te vei întreba dacă identitatea pe care o reclami este o iluzie, dacă ești ceea ce ai pretins că ești.., nu cumva ti-ai închinat viața unui ideal fals?

Înțelesurile cărții pot fi crâncene pentru habotnic, ori pentru fariseu sau ignorant. Această carte nu te poate lăsa nepăsător, nu poate fi doar un nou volum în bibliotecă. Ea trebuie să te clatine, să-ți rostească întrebări negrăite, să îi poți întoarce și obrazul celălalt. Nu este o carte scrisă de un ateu pentru creștini, nu veți gasi batjocură, poate cel mult doar ironie fină, plăcută, ce te obligă să o citești cu toate motoarele turate, care să-ți suprasolicite creierul, poate, prea mult ticsit de obișnuințe, de certitudini, ori convingeri personale. Narațiunea curge asemenea unui râu de munte, modelat de stâncile tari ale munților în metafore demne pentru un scriitor de premiu Nobel, lăsându-ți impresia că oricât de mult te-ai strădui să privești lumea în felurite moduri, tot va rămâne o infinitate ce așteaptă să fie numită, creată de imaginație.

Societatea evreiască pe care o proiectează romanul nu este aceea în care lupul, pentru a nu fi nevoit să omoare mielul, mănâncă ierburi. Lumea contemporană cu Isus este o scenă de teatru ce adăpostește fără întrerupere actori ce joacă o piesă dementă, drăcească, în care nimeni nu se identifică în profunzime rolului dictat de orânduirea social-economică a locului.

Universul imaginat este acela în care Dumnezeu nu iartă păcatele pe care te pune să le faci, un Univers în care omul nu este liber decât pentru pedeapsă, condamnat la ascultare de Dumnezeu, reușindu-se acest lucru chiar și-atunci când muritorul încearcă să se opună, nesupunerea fiind doar o altă față a ascultării în același fel în care Diavolul poate fi doar “reversul medaliei”, ori dacă vreți mai clar, cealaltă față a lui Dumnezeu. “Binele” și “Răul” par a-și fi inversat efectele și consecințele în același fel cum planeta noastră pare a-și inversa polii magnetici, fiecare sărind în ajutorul celuilalt, uitându-și atributele ce le-au fost acordate de omenire. Diavolul este iluminătorul, iar Dumnezeu bezna, astfel încât Dumnezeu pare a fi implicat în istorie până la un punct; până la punctul în care ar fi cea mai mare nevoie de El. După atâtea secole de la blestemul rostit asupra Evei, aducător de atâta suferință, Dumnezeu pare a nu fi încă mulțumit, iar chinul, suferința, deznădejdea continuă. Rolul jucat de Diavol în această carte este magistral. Scopul său a rămas același: aducerea fructului oprit în fața omului, acesta fiind reprezentat de cunoaștere, învățare, conștientizare.

O lume tribală înțesată de dogme, credințe, mituri, cele mai multe fără noimă, o lume în care femeia reprezintă un “ataș” pentru bărbat, un robot fără rațiune, gata să îndeplinească toate treburile ce par a fi prea josnice pentru un bărbat.

În aceste condiții, “Evanghelia după Isus” pare a avea o direcție clară: Viața este o condamnare, iar moartea o pedeapsă.

“Viața este o capodoperă a ironiei” – este una dintre ideile ce se pot desprinde din romanul “Insula” în care Huxley propune o lume feerică, un rai pământesc, o a doua “Grădină a Edenului” ce-și are șerpii săi batându-i la ușă. Pala, o insulă nonconformistă, într-un secol în care petrolul (pentru majoritata populațiilor Globului) pare a avea sinonim termenul de progres, încearcă să-și apere valorile originale, experimentate cu succes în câteva generații investind în educația cugetului în strânsă colaborare cu cea a intelectului.

Tot ce se întămplă pe această insulă are un scop bine definit și bine programat. Nu se are în vedere progresul economic, oamenii nu alearga dupa confort fizic, după posesiune materiala ci sunt în căutarea “existenței pure”, a bunei conviețuiri, a dezvoltării unui sistem politico-social în care suferința poate fi atenuată prin măsuri și “master-planuri” exacte bazate pe cercetare științifică.  O lume în care inseminarea artificială nu se practică din rațiuni de infertilitate ci pentru perfecționare, progres, evoluție, combatere a defectelor genetice. Sentimentul de părinte individual, familie micro, este schimbat de CAR-ul atât de inovator (Club de Adoptie Reciproc), în care fiecare copil poate să locuiască în ce familie dorește si atâta timp cat intenționează, acumulând cunoștințe diverse într-o familie de proporții insulare, Huxley  întreabându-se retoric: “Ce-i mai bine, să te naști prost într-o familie (societate) inteligentă sau inteligent într-una smintită”?

Lumea Palei, pare a fi un sistem de neînchipuit, un cocktail “budhisto-socialist”, în care răul de nespus este întruchipat  de erorile capitalismului, consumerismul, creștinismul formal, ori tiranismul… Huxley vorbeste despre mirosul grețos al foamei și al bolii, emanat prin indiferența “omului modern”. În lumea suferinței autorul se plasează asemenea unui pește într-un acvariu, unde toți sunt lângă tine, te privesc, îți vorbesc, dar nu pot înțelege ceea ce simți. Oamenii își oferă unii altora compasiunea, dar într-un mod diluat în care singurătatea este singura realitate. Înclinarea romancierului spre substanțe halucinogene se poate observa pe întreg cuprinsul cărții, acestea venind în ajutorul individului pentru a descoperi adevărata viață impersonală, universală, această “nirvană” neatinsă încă de ființele omenești. Autorul își imaginează o lume mai bună în care viața este privită ca existență pură, fără tentația binelui sau a răului, fără individ, fără ego.

“Insula” este o carte ce are câteva momente în care pare plictisitoare, însă tabloul unei lumi diferite pare foarte îmbietor, de dorit, bun pentru a deschide mintea. Un roman dramatic ce pune în scenă în mod exemplar irosirea rasei umane.

“Să nu mă părăseşti” este cartea ce m-a inspirat să apreciez viaţa acum, în momentul acesta, in fiecare secunda, pentru că odata ce ce va trece în neant n-o voi mai putea chema niciodată înapoi. Imediat după ce am inchis cartea am privit viaţa cu alţi ochi, am iubit clipele, am apreciat cuvintele, am aruncat iluziile devenind conştient de faptul că nu sunt nemuritor.

Cartea deplânge viaţa irosită în aşteptarea timpului bun, viaţa trăită în iluziile viitorului senin, crezând că timpul este prietenul nostru cel mai bun. Viaţa eroinei principale, Kathy H. (o copilă în pragul adolescenţei), împreună cu prietenii săi din Hailsham, un aşezământ aparent de vis cu scopuri dintre cele mai antagonice, atât nobile cât şi malefice, se desfăşoară lin cu micile bucurii nevinovate ale copiilor  sub oblăduirea oamenilor dornici de a fi creatori de vieţi. Kathy, o viaţă începută dintr-o eprubetă prin clonare, trăieşte pentru un singur scop, acela de a ajunge un donator perfect pentru “fiinţele superioare însufleţite”. Clonele, considerate organisme fără suflet, sunt aduse pe lume pentru a servi drept rezervor de organe pentru cei ce suferă de anumite boli cronice.

Sub tot acest tablou se desfăşoară o istorie cutremurătoare, un coşmar devenit realitate, o mârşăvie sprijinită de dogme religioase tribale. Copiii işi creează propriile mituri, dau sens multor lucruri inexplicabile, aparent banale, însă fiecare simte o tensiune ce pluteşte asupra lor. E greu să te resemnezi cu gândul că unicul scop al tău în viaţă este moartea, că ai fost programat pentru sacrificiu. M-a surprins calmul lor în faţa jertfei ce îi aştepta, imposibilitatea de a vedea o lume mai bună decât cea pentru care au fost planificaţi. Poate că nici nu se găsea loc pentru sufletele lor calde, vii, pasionale, într-o lume de călăi, într-o lume ce absoarbe viaţa altora pentru îndestularea lor… Poate că aceasta este viaţa pe care o trăim noi astăzi, o lume în care Kathy nu ar găsi un scop mai bun pentru a trăi, neimaginându-şi altfel viaţa decât trăind-o pentru alţii, ajutându-i să zâmbească, să trăiască.

Astăzi putem fi nişte clone ce existăm doar pentru îndestularea altora. Simţim că ceva nu-i în regulă cu viaţa noastră, simţim faptul că suntem născuţi pentru sacrificiu, pentru batjocură, pentru satisfacţia celor auto-consideraţi superiori. Trăim pentru scopuri prea puţin importante, fără valoare, ne pierdem în lucruri fără sens într-o alergare ce nu ne lasă să trăim.

“Să nu mă părăseşti” descrie viaţa aparent banală a unor tineri fără istorie, dar plină de mister. Este o poveste în care simţi că moartea este actorul principal, dar viaţa este cea care primeşte gloria.

“Eseu despre orbire” m-a captivat încă de la titlu. Mi-a plăcut până şi coperta (varianta din imagine). Cartea o consider un suvenir adevărat ce merită păstrat în memoria zilnică, de lucru. Asta pentru a ne păstra viu în minte definiţia a ceea ce sîntem, ori ceea ce putem fi într-o altă conjunctură.

Intr-o ţară fără nume, izbucneşte o epidemie de orbire ce se manifestă virulent. La început pare a fi interpretată ca o situaţie imposibilă din punct de vedere ştiinţific, însă numarul tot mai mare al îmbolnăvirilor abrogă chiar şi o lege a  imposibilităţii. Bolnavii au ochii perfect sănătoşi, fără a prezenta leziuni cerebrale, orbirea instalânu-se instantaneu, după nişte reguli numai de ea ştiută. Închizi ochii şi în secunda imediat următoare totul este de un alb lăptos, nedureros fizic, dar chinuitor de acceptat, această situaţie preschimbându-te într-un proscris periculos, ce trebuie neapărat izolat – în ce condiţii fiind mai puţin important.

Emoţionant, dureros, scârbos, sadic, egoist, laş, frică sînt cuvintele ce descriu întâmplările celor infectaţi, ce au totuşi parte de o surpriză, de o licărire de speranţă: o femeie prezintă rezistenţă la boală – călăuza lor fizică şi spirituală.

Romanul este unul nonconformist, de la modul particular al autorului portughez de a-şi înşira cuvintele pe foaie, fără prea multe semne de punctuaţie, până la modul realistic în care este scrisă cartea, cititorul având sentimentul a fi unul dintre cei suferinzi, cei fără speranţă.

Saramago accentuează ideea că toţi oamenii sunt făcuţi din aceeaşi plămădeală sumbră, rea, indiferentă şi numai circumstanţele ne dau o comportare diversă, dar înclinată în aceeaşi direcţie animalică, nepăsătoare, fără inimă, la un moment dat fiecare dintre noi anjungând în situaţia de a fi egoist, de a-ţi preţui mai mult stomacul tău decât gemetele de foame ale muribundului ce-ţi umple sufletul de groază imediat ce vei deveni conştient de ceea ce eşti. Manifestările dragostei, compasiunii sunt doar rămăşite ale educaţiei înfulecate în mod raţional şi nu instinctiv. Comportamentul înnăscut se caracterizează prin trădare, lăcomie, dorinţă de a domina şi a supune sufletele ce-s bune doar în a te îndestula în poftele tale carnale, în nevoile biologice. Lumea lui Saramago este aceea în care orbire poate fi numită chiar şi pierderea speranţei, imposibilitatea de a mai ţese planuri aducătoare de nădejde, individul slab devenind o cârpă la îndemâna celor puternici, o cârpă aruncată de la un pantof la altul, ce mai mult murdăreşte decât curăţă.

Orbirea este acceptată ca un destin imposibil de îmblânzit, oamenii abandonându-se ca suflet şi limitându-se la existenţă searbădă, plină de durere şi mizerie, un chin ce nu merită a avea formă de om, ce posedă atâtea capacităţi de a face viaţa să pară ca un dar, ca ceva de dorit. Orbirea de fapt te-ajută să vezi, să pătrunzi adânc în propriul suflet şi să te cunoşti aşa cum n-ai fi vrut vreodată. Orbirea înlătură aparenţele, imaginarul, idilicul şi aduce realitatea, un tablou ce poate fi văzut doar dacă eşti orb, doar dacă n-ai nevoie de ochi pentru a vedea. Personajele autorului portughez nu au nume proprii, fiecare purtând “o mască”, fiind numit după o caracteristică ce nu individualizează ci doar distinge.

Eseu despre obire este o carte cutremurătoare ce sapă adânc în sufletul omului, luminând ochii orbi ai celor ce au privit doar aparenţele.

Cand am inceput sa citesc “Imparatul mustelor” aveam o asteptare imensa in ceea ce priveste dezvoltarea conceptului de “experiment juvenil” pe care diverse rezumate critice insirate pe mai multe bloguri mi-au imprumutat-o. Nu am fost dezamagit insa nici exaltat.

Povestea ne prezinta viata mai multor copii (toti de parte barbateasca) ce naufragiaza pe o insula in urma unui accident aviatic. Imaginea de fond pare a fi desenata de un razboi in care cu siguranta era angrenata si Marea Britanie, tara de provenienta a acestor tineri.

“Imparatul mustelor” contrapune doua idei ce-si au si astazi locul in discutiile socio-culturale: libertate salbatica, rudimentara versus  viata organizata, chibzuita; instinct versus ratiune. Romanul, cu ceva referiri alegorice la un timp pagan mai indepartat, pare a zugravi inca-odata incapacitatea binelui de a supravietui in conditii de libertate totala. Desi pot fi acuzat de “simpatizare a machiavelismului” aduc inca-odata in discutie aceasta idee si anume ca binele se inabusa treptat sub amenintarea terorii si a fricii. Povestea in sine mi-a creat de la inceput senimentul ca un rau trebuie oprit din fasa pentru ca daca-i dai posibilitatea de a se dezvolta in libertate te va suprima treptat, pana la ultima picatura de sange.

Rolul binelui este interpretat cu mai mult succes de personajul Piggy (un baietel grasut ce poarta ochelari de vedere, suferind de astm) decat de catre eroul principal Ralph (un baiat vajnic, cu par blond, ales sef prin vot liber), constituind  impreuna (totusi) partea pozitiva, rationala, singura lor dorinta constituind-o buna organizare a indatoririlor ce avea ca scop asigurarea arderii necontenite a focului/fumului, mijloc de semnalizare pentru navele aflate undeva in raza vizuala a insulei naufragiatilor, imprejmuita de un ocean mare si galagios.

Firul epic nu explodeaza in descrieri profunde, intr-o iscusinta deosebita de a crea personaje de-o complexitate sporita ci isi urmareste in mod firav directia: Binele este naiv prin insasi  mijloacele de care face uz: chestiuni arbitrare, copilaresti – vezi scoica ce oferea intietate celor ce doreau sa vorbeasca grupului, obiect ce pare a avea un iz mistic ce poate invoca in mod alegoric chiar divinitatea prin respectul ce-l conferea baietelului ce-o strangea in maini atunci cand avea ceva de spus. De cealalta parte raul, ce lasa frau liber instinctului animalic, ce cauta sa domine prin violenta si prin superioritate tribala, importante fiind nu calitatile intelectuale ci acelea ce pot rapune un mistret prin indemnare si putere fizica, acelea ce pot subjuga o armata intreaga de minti primitive prin promisiuni de belsug si libertate, in realitate oferind sclavie fara scop si petreceri fara noima.

“Imparatul mustelor” este un roman ce uneori pare a se grabi spre concluzii lasand in plan secund zbuciumul experientei grozave a unor copii fara de ajutorul vreunui adult, naufragiati pe o insula unde jungla aduce intuneric peste orice vietate ce s-ar putea ascunde in pantecele sale. O carte pe care o poti citi fara asteptari de complexitate a naratiunii in sine, dar cu mari intrebari referitoare la capacitatea libertatii de a innobila caracterul, ratiunea, cu mari intrebari privitoare la “gena rea” ce poate deveni dominanta prin devorarea slabiciunilor naive ce caracterizeaza uneori binele.