Avem nevoie de credință, de speranță, de religie. Avem nevoie de manipulare, de ipocrizie ori de adevăruri înjumătățite. Avem nevoie de certitudini, de concepte teologice, de forme fără fond, avem nevoie de misticism, de Diavol și de Dumnezeu.

Cutezanța de a visa la o lume mai bună implică manipulare. Nu-i așa că nu sună tocmai idilic? Avem acuzator, dumnezei geloși, îngeri păzitori, ori din aceia ce țin registrele cerului. Avem nevoie de teamă ori de răsplată, de iad ori rai, de ură ori dragoste, bine sau rău, viață ori moarte. Avem nevoie de propriul nostru bob de muștar.

“Am zis inimii mele: „Haide! Vreau să te încerc cu veselie, şi gustă fericirea.” Dar iată că şi aceasta este o deşertăciune. Am zis râsului: „Eşti o nebunie!”, şi veseliei: „Ce te înşeli degeaba?”

Fiecare om este încercat de dilema sensului vieţii. Sunt poate miliarde de oameni care trăiesc cu o puternică repulsie faţă de “viaţa în trup”. Miliarde de oameni ce acceptă compromisul unei vieţi lipsite de chef, de poftă, în speranţa unei existenţe viitoare,în  zece – douăzeci de ani, sau în speranţa unei existenţe feerice în “cer” sau pe “Noul Pământ”

Femei care îşi irosesc viaţa acceptând bătăile soţilor, oameni ce acceptă să fie robi preconcepţiilor altora. Alţii risipesc viaţa actuală investind în creşterea copiilor fără a mai da atenţie unei alte nevoi, dorinţe, sau investesc în carieră, ori în mecanisme caritabile de tot felul. Toţi avem o viaţă pe care parcă dorim neapărat sa o risipim cât mai repede în diferite stereotipii asumate în mod instinctiv.

Religiile ne-au învăţat că viaţa asta, “în trup”, nu merită scopuri înalte. Am fost obişnuiţi să trăim cu gândul unei vieţi viitoare ce necesită orice sacrificiu, înşiruirea anilor trăiţi acum fiind o ofrandă adusă existenţei ce va să vină.

Merită să dăm vrabia din mână pe cioara de pe gard? Această schizofrenie generală, această situaţie delirantă ne permite nouă oamenilor să trăim supuşi unei societăţi ce nu ne aduce nicio bucurie, nicio satisfacţie. Este capabil omul să fie mulţumit, fericit? Poate că am avea o şansă în momentul în care posesiunea nu va mai fi ridicată la rang de virtute.

“Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” – Ieremia 31:33

Foarte mulţi oameni confundă în continuare legea cu moralitatea. Bisericile au învăţat, pe baza experienţei, că ai o turmă ascultătoare dacă le vorbeşti de recompensă ori de pedeapsă. Într-o lume în care creştinismul îşi arogă dreptul, eronat, de a fi religia cu cel mai înalt grad de moralitate, enoriaşii săi nu au habar ce înseamnă un om moral.

Sunt foarte mulţi oameni, care citind textul din Ieremia, vor crede, asemenea “psalmistului”, că-i nevoie de o anumită dragoste pentru legile rostite sau inspirate de Dumnezeu.  O iubire faţă de literă, faţă de concept ori faţă de atitudinea de sfinţenie ce ar trebui să reiasă din acţiunea plasării legii în inimile lor. Sentimentul de datorie pentru o viaţă închinată “Decalogului” schilodeşte încă minţile multor creştini, iar altora le sunt îngâmfate de prezenţa recompenselor în textele sacre.

De fapt morala ar trebui să judece intenţiile acţiunilor, cauzele ori sursele unei atitudini. Legea şi-a declinat competenţa în capacitatea sa de a influenţa mintea muritorului în termeni morali, rămânându-i doar autoritatea de a pedepsi pe cel lipsit de moralitate. Judecând acţiunile după motivaţie am ajunge la înfricoşătoarea concluzie că majoritatea creştinilor nu sunt altceva decât morminte văruite, ori farisei ipocriţi, egoismul fiind baza moralităţii lor.

Are nevoie morala de dogmă? Omul pare a fi propria-i resursă de moralitate prin însuşirile pe care creierul uman le poate dezvolta. Promisiunea lui Dumnezeu din Ieremia s-a adeverit în momentul în care oamenii au înţeles că legea nu poate avea ca rezultat o faptă morală. Pavel a fost omul ce a înţeles cel mai bine sursa moralităţii. El numeşte dragostea ca fiind cel mai de preţ atribut al omului, care prin compasiune şi milă reuşeşte să îndeplinească  angajamentul luat de Dumnezeu în faţa Universului.

Dogmele religioase sunt doar nişte înşiruri de cuvinte fără conţinut real, adevărat, ce te târăsc într-un egoism dogmatic ridicat la rangul de moralitate.

De multe ori am senzația că trăiesc inutil într-o înșiruire de zile fără nume ori număr, că mă definesc ca o existență fadă. Nu reușesc să găsesc sensul existenței societății umane în forma actuală. Care-i rostul omului? Să trăiască, să se înmulțească, să muncească și să moară? Unde-i frumusețea vieții? Trec printr-o școală pentru a putea fi renumerat atunci când îmi voi lua zborul din cuibul părintesc, muncesc pentru a avea o pensie și asta-i tot? Construim vise din mizeria altora și încă ne numim oameni, entități ce se autodenumesc ca fiind ființe raționale, capabile de a comunica în mod empatic, de a avea “scopuri nobile”!

Societatea umană are la baza sa o fundație bazată pe principii tribale, bazată pe câștig, pe forță, pe sistemul sclavagist în care minoritatea subjugă majoritatea prin confecționarea de vise fie ele americane ori europene. Suntem sclavii moderni ai stilului nostru de viață si a valorilor adoptate. Nu avem timp pentru fericire, nu avem timp pentru iubire, pentru viață.  Există totuși un sens mai înalt al vieții? Există o rezolvare?