Trăim într-o lume incapabilă să-și modifice traiectoria, ineficientă în încercarea de a deraia de pe șinele ridicolului, nepricepută în a se cunoaște pe sine însăși, indolentă față de propriile sale răni deschise. Trăim pe baza acelorași legi tribale, preistorice, încrezându-ne în soartă, în miracole, în iluzii, în himere ce continuă să ne irige certitudinile. Așteptăm să fim purtați de valuri de la un țărm la altul, de la un eșec la celălalt, de la început la sfârșit fără conținut. Nimănui nu-i pasă de nimic deși aparent toți suntem în miezul unei acțiuni, unei istorii proprii țesute în urzeli imateriale.

Cât ne vom minți privindu-ne în oglindă arondându-ne origini divine, inspirații profetice, căutând soluții în mituri, în superstiții? Cât timp vom disprețui ceea ce avem, mizând pe ceea ce nu am avut și nu vom poseda niciodată? Până când ne vom închina egoismului prelucrat în produse finite, rafinate precum dragoste, dreptate, libertate? Înțelesul acestor termeni nu a fost niciodată adus la existență în lumea pe care o cunoaștem. Iubim atâta timp cât ea/el este așa cum ne dorim noi, dăm dreptate doar în concordanță cu dogmele pe care noi le-am adoptat/moștenit, oferim libertate până la o graniță. Noi nu știm cu-adevărat să iubim, nu știm ce-i dreptatea în esența ei, iar libertatea este doar un concept bun ca motivație în încercarea de a cuceri noi teritorii, ori a răsturna un sistem pentru a-l înlocui cu altul la fel, dar cu alte nuanțe și alți actori.

Întreb: Pentru ce se căsătoresc oamenii? Și mi se răspunde: “Pentru binele individului!” Și nimănui nu i se pare nimic egoist în această chestiune. Nu vreau să spun că-i rău în sine să ai un singur partener, dar ce stă în spatele dorinței de a-l avea doar pentru tine? Chiar nu ai meditat mai cu atenție asupra acestei întrebări? De ce trebuie să muncim pentru a avea proprietăți tot mai mari și mai insemnate în timp ce oameni, semeni ai noștri mor de foame? Totul îmi pare a fi cu susul în jos, toți realizăm ca nimic nu merge spre binele comun și totuși perseverăm în minciună pentru că sperăm în momentul în care noi vom fi cei ce vor stăpâni lumea.

Va putea rațiunea să înlăture idea unui “dumnezeu gelos” care se mânie atunci când mâ închin unui alt dumnezeu închipuit? Va putea fi ștearsă ideea că posesiunea fără limite este de dorit?

Să nu poftești magarul, boul, capra, roaba, mașina, casa, pământul etc. Nu sunt acestea legi ce instigă la posesiune? Când voi putea să ajung să-i spun aproapelui că ce am eu este și al lui? Ar fi o lume pe care nu am vrea să o experimentăm pentru că suntem egoiști și tot ceea ce facem poartă amprenta unui egoism fără scăpare. Oare s-ar putea vreodată ca lumea noastră să arate altfel decât cea bazată pe posesiune fie ea de natură comună sau privată? Vom putea accepta că nu putem spune că ceva ne aparține?

Nu, nu v-a exista o astfel de lume, dar nu-i așa că cea pe care o avem astăzi nu-i mai bună?

Toți cei care mă cunosc știu faptul că sunt interesat de subiectul voinței libere. Vreau să mai exprim încă-odata dilema mea privitoare la acest subiect.

De curând am găsit câteva articole scrise cu privire la “Experimentul Libet”, în care s-a demonstrat faptul că o decizie ce implică o mișcare motorie a unui membru, este decisă în de creier înainte ca individul în mod conștient să-și dorească/propună o deplasare a acestuia. Timpul este relativ scurt, fiind vorba de numai 300 de milisecunde  înaintea conștientizării deciziei de mișcare. De-aici se alimentează întrebarea: “Suntem cu adevărat liberi în deciziile pe care le luăm”? Desigur că acest experiment se referă la activități simple. Dar de ce să nu extindem posibilitatea ca acest fenomen să aiba loc si în condițiile în care mai multe părți ale creierului sunt angrenate in mecanisme mult mai complexe?

Participam la un grup de discuții în care cineva a intervenit și spunea că trebuie să ne obligăm mintea să ia deciziile pe care noi ni le dorim. Mie mi s-a părut că această intervenție poate fi caracterizată de non-sens, in felul că în fiecare individ s-ar afla două componente distincte: “Eul” și “Mintea”, iar prima dintre acestea i-ar putea dicta celei de a doua cum să funcționeze. Cum aș putea să mă oblig pe mine însumi să gândesc altceva decât năzuința ce survine aparent din neant? Dacă acțiunile pot fi “dresate”, cum aș putea să-mi condiționez propriul gând care mă definește.

Să mă explic mai bine: Consider că într-un moment în care îmi doresc să mănânc mămăligă cu sarmale, nu pot să ordon: “Minte, nu mai gândi în felul acesta!”, pentru că gândul acela sunt eu. În acel moment eu mă pot defini cu dorința de a mânca mămăligă cu sarmale. Omul nu-i compus din conștiință și minte, ci este un mecanism ce prin acțiuni si procese de calcul foarte ridicate și complicate, manevrând diverse date stocate și experiențe ale trecutului, construiește o iluzie definită conștiință.

Sunt considerat crestin, traiesc intr-o tara considerata crestina, pe o planeta a carei religie dominanta este crestinismul. Sunt o picatura de apa dintr-un ocean, ocean ce-si satisface mendrele scaldanand mintile oamenilor intr-o speranta viitoare de viata fara de moarte, de bine fara de rau, dragoste fara indiferenta,  intr-o continua existenta feerica fara de sfarsit.

“În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. – Matei 11:25 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. (11:28)” ”Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” – Matei 11:6

Cine sunt cei ce nu gasesc prilej de poticnire? Conform discursului lui Isus, pruncii sunt cei ce nu se poticnesc in Isus, cei truditi si impovarati, cei saraci in duh (Matei 5:3).

Pentru a crede trebuie sa ajungi in momentul dilemei, “al poticnirii” in Isus si daca in acest punct Isus nu reprezinta pentru tine o poticnirie, ai ajuns crestin.

Exclude crestinismul “inteleptii si priceputii”?