Din cand in cand mai apar in presa stiri despre intamplari groaznice in care diversi membrii ai unor confesiuni religioase (neoprotestante cel mai adesea) savarsesc fapte inspaimantatoare, imposibil de inteles, reprobabile.
Amintesc cateva dintre cele mai mediatizate cazuri: Tanacu, Corbu, Corina Vasile, si multe altele de care nu imi mai amintesc in acest moment. Confesiunile neoprotestante si protestante sunt cele mai supuse unor tiruri de acuzatii la prima vedere hilare. In diverse comentarii pe internet gasim apelative de genul: sectanti criminali, ucigasi rataciti etc.
Bineinteles ca uciderea de saptamana trecuta nu a comis-o o mama penticostala ci o mama de confesiune penticostala. Insa foarte multi s-au aruncat sa apere cultul respectiv fara sa priveasca problema in mod degajat si in ansamblu. Cauza crimei, mobilul acestei ucideri este cel mai probabil unul de natura patologica si sunt de acord cu ideea ca un criminal nu are etnie, nu are religie, nu are cetatenie. Dar cum stau lucrurile de fapt?
Cand va ganditi la islam ce sentimente va incearca? Sau care sunt primele cuvinte pe care le asociati cu islamul? Cred ca nu doar eu ma gandesc la bombe, explozii, abuzuri etc. Daca vorbiti cu un cunoscator al religiei islamice va va spune ca de fapt islamul este o religie foarte pasnica cu principii umaniste chiar. Dar totusi, cum se intampla ca din sanul unei religii pasnice apar comportamente opuse celor declarate? Daca discutati cu un penticostal, ar parea ca toate lucrurile sunt foarte bine asezate si nu sunt. Discutati cu un adventist si va lasa impresia ca are o credinta bazata pe logica si va veti insela din nou. Abordati un crestin ortodox si veti afla importanta traditiei in educarea societatii, dar realitatea este diferita. Care este problema?
As raspunde sec: Modul greoi al oamenilor de a vedea adevarul, de a face o analiza atenta a lucrurilor in care cred si pe care isi cladesc educatia. Emotiile, senzatiile, sentimentele nu sunt criteriile cele mai de incredere pe care ne putem baza in modul nostru de a analiza al credintelor. Ne lipseste luciditatea, obiectivismul, golirea de prejudecati, increderea ca adevarul chiar are capacitatea de a elibera. De a ne elibera de orbire, de superstitii, de povesti. Spunem copiilor cu nonsalanta povestea lui Avraam in care Dumnezeu ii cere sa-si aduca fiul ca jertfa. Ii laudam credinta si il numim parintele credinciosilor. Chiar suntem orbi cu totii? Chiar nu intelege nimeni ca aici avem o problema? Vorbim in limbi neintelese si nu ne punem intrebari cu privire la scopul acestei manifestari. Ce ne facem cu invatatura care afirma ca femeile vor fi mantuite prin nasterea de copii? Ne bizuim pe sentimente si senzatii. Nimic mai periculos de-atat.
Dureros este faptul ca pe majoritatea site-urilor penticostale comentariile venite din partea utilizatorilor deplang situatia grea prin care va trece biserica. Isi fac griji pentru modul negativ in care va fi privita biserica lor. Oameni buni, a murit un copil transat de mama lui. Ganditi-va la privirea acelui copil in fata celei in care a invatat sa aiba cea mai mare incredere. De la ea astepta mangaiere si grija nu un satar in moalele capului. Voi va plangeti biserica? Plangeti copiii ramasi in viata in aceasta familie, faceti ceva pentru ei sa-i salvati.
Adevarata crima a religiei nu este reprezentata de un caz singular ici si colo ci de crima de a nu cauta si vedea adevarul.
