Este imposibil să nu te întrebi la finalul acestei cărţi, care oare să fi fost subiectul principal abordat de către autor în acest roman? Naraţiunea reuşeşte într-adevăr să surprindă foarte multe tablouri ale vieţii cotidiene de început de secol XX, chiar dacă creionată în culorile palide ale trecutului.
Sobrietatea britanică expusă magistral prin prisma ochilor majordomului de la Darlington Hall, reuşeşte să captiveze atenţia cititorului atent la detalii, iscusit în a ţese scenarii fără ca autorul să îl direcţioneze către unul anume. Demnitatea, profesionalismul, democraţia, egalitatea, măreţia, sunt concepte puse pe talerul semnificaţiei, într-o poveste pe care o putem citi aproape pe nerăsuflate. Ajungem să ne îndrăgostim realmente de o epocă apusă de mult, care de fapt la noi nu a cutezat să-şi clatine orânduirile, o epocă în care istoria lumii – între cele două razboaie mondiale – este puternic afectată de visul imperialist al lui Hitler, reuşind totuşi să păstreze spiritul de “gentelman englezesc” la rang de cinste.
Demnitatea nu poate fi câştigată şi nici inventată de libertate, fie ea adusă cu preţul vieţilor tinere plătit pe câmpurile de luptă. Aceasta este mult mai mult decât ceva ce s-ar putea pierde de exemplu aflându-te dezbrăcat de haine într-o piaţă publică plină ochi de oameni holbându-se la tine. Demnitatea necesită o conduită morală dar nu trebuie confundată cu aceasta, reuşind chiar să se ridice pe culmile sacrificiului de sine. Demn poate fi numit acela ce-şi duce îndatoririle la bun sfârşit, cel dedicat cu toată suflarea şi puterea în orice moment al existenţei sale, oricât de neînsemnat ar fi aceasta.
Posibilitatea individului de rând de a se implica în problemele ţării în care trăieşte trebuie să se limiteze la această demnitate şi anume să îţi faci bine lucrul pe care l-ai ales să-l profesezi. De exemplu opinia ţăranului cu privire la schimburile economice complexe, nu ar trebui să conteze în adoptarea unei legi sau alta de către legislativ. Pentru a putea face acest lucru se cere competenţă, iar iluzia că oricine se pricepe la orice, atât de familiară românului de exemplu, trebuie înlăturată fără dar şi poate.
Drama acestei poveşti nu lasă neatins “gustul irosirii” care îţi dă târcoale toată viaţa, indiferent dacă ţi-ai îndeplinit menirea cu demnitate. Fără a ţine seama dacă vorbim despre “orbire în faţa evidenţei”, dacă discutăm despre “dragoste neîmplinită”, “Rămăşiţele zilei” ne dă senzaţia că viaţa ar putea fi privită ca o irosire fără rost.
