Trăim într-o lume incapabilă să-și modifice traiectoria, ineficientă în încercarea de a deraia de pe șinele ridicolului, nepricepută în a se cunoaște pe sine însăși, indolentă față de propriile sale răni deschise. Trăim pe baza acelorași legi tribale, preistorice, încrezându-ne în soartă, în miracole, în iluzii, în himere ce continuă să ne irige certitudinile. Așteptăm să fim purtați de valuri de la un țărm la altul, de la un eșec la celălalt, de la început la sfârșit fără conținut. Nimănui nu-i pasă de nimic deși aparent toți suntem în miezul unei acțiuni, unei istorii proprii țesute în urzeli imateriale.

Cât ne vom minți privindu-ne în oglindă arondându-ne origini divine, inspirații profetice, căutând soluții în mituri, în superstiții? Cât timp vom disprețui ceea ce avem, mizând pe ceea ce nu am avut și nu vom poseda niciodată? Până când ne vom închina egoismului prelucrat în produse finite, rafinate precum dragoste, dreptate, libertate? Înțelesul acestor termeni nu a fost niciodată adus la existență în lumea pe care o cunoaștem. Iubim atâta timp cât ea/el este așa cum ne dorim noi, dăm dreptate doar în concordanță cu dogmele pe care noi le-am adoptat/moștenit, oferim libertate până la o graniță. Noi nu știm cu-adevărat să iubim, nu știm ce-i dreptatea în esența ei, iar libertatea este doar un concept bun ca motivație în încercarea de a cuceri noi teritorii, ori a răsturna un sistem pentru a-l înlocui cu altul la fel, dar cu alte nuanțe și alți actori.

Întreb: Pentru ce se căsătoresc oamenii? Și mi se răspunde: “Pentru binele individului!” Și nimănui nu i se pare nimic egoist în această chestiune. Nu vreau să spun că-i rău în sine să ai un singur partener, dar ce stă în spatele dorinței de a-l avea doar pentru tine? Chiar nu ai meditat mai cu atenție asupra acestei întrebări? De ce trebuie să muncim pentru a avea proprietăți tot mai mari și mai insemnate în timp ce oameni, semeni ai noștri mor de foame? Totul îmi pare a fi cu susul în jos, toți realizăm ca nimic nu merge spre binele comun și totuși perseverăm în minciună pentru că sperăm în momentul în care noi vom fi cei ce vor stăpâni lumea.

Va putea rațiunea să înlăture idea unui “dumnezeu gelos” care se mânie atunci când mâ închin unui alt dumnezeu închipuit? Va putea fi ștearsă ideea că posesiunea fără limite este de dorit?

Să nu poftești magarul, boul, capra, roaba, mașina, casa, pământul etc. Nu sunt acestea legi ce instigă la posesiune? Când voi putea să ajung să-i spun aproapelui că ce am eu este și al lui? Ar fi o lume pe care nu am vrea să o experimentăm pentru că suntem egoiști și tot ceea ce facem poartă amprenta unui egoism fără scăpare. Oare s-ar putea vreodată ca lumea noastră să arate altfel decât cea bazată pe posesiune fie ea de natură comună sau privată? Vom putea accepta că nu putem spune că ceva ne aparține?

Nu, nu v-a exista o astfel de lume, dar nu-i așa că cea pe care o avem astăzi nu-i mai bună?