Mi-am amintit citind această carte de ziua în care într-un parc de distracții am hotărât să încerc o senzațională coborâre pe un “tub” prin care curgea subțire un fir de apă. Oamenii spuneau că-i cel mai violent. Nu-mi pot aminti decât senimentul de disperare, de teamă, sentimentul de neputință ce m-a marcat în acea coborâre rapidă, puternică ce mi-a propulsat oasele în izbituri din cele mai imposibile, vârtejuri ce păreau a nu se mai termina, asfixirea aerului cald și impactul stropilor ce-mi îngreunau vederea. Ajungând jos, în apa bazinului, nu mă recunoșteam, pierdut de toate amintirile de sus prin amețitoarea călătorie.

Călătoria cărții lui Saramago este tumultoasă, o luptă încleștată între idei, crezuri, concluzii și iluzii. După ce vei citi această carte te vei întreba dacă identitatea pe care o reclami este o iluzie, dacă ești ceea ce ai pretins că ești.., nu cumva ti-ai închinat viața unui ideal fals?

Înțelesurile cărții pot fi crâncene pentru habotnic, ori pentru fariseu sau ignorant. Această carte nu te poate lăsa nepăsător, nu poate fi doar un nou volum în bibliotecă. Ea trebuie să te clatine, să-ți rostească întrebări negrăite, să îi poți întoarce și obrazul celălalt. Nu este o carte scrisă de un ateu pentru creștini, nu veți gasi batjocură, poate cel mult doar ironie fină, plăcută, ce te obligă să o citești cu toate motoarele turate, care să-ți suprasolicite creierul, poate, prea mult ticsit de obișnuințe, de certitudini, ori convingeri personale. Narațiunea curge asemenea unui râu de munte, modelat de stâncile tari ale munților în metafore demne pentru un scriitor de premiu Nobel, lăsându-ți impresia că oricât de mult te-ai strădui să privești lumea în felurite moduri, tot va rămâne o infinitate ce așteaptă să fie numită, creată de imaginație.

Societatea evreiască pe care o proiectează romanul nu este aceea în care lupul, pentru a nu fi nevoit să omoare mielul, mănâncă ierburi. Lumea contemporană cu Isus este o scenă de teatru ce adăpostește fără întrerupere actori ce joacă o piesă dementă, drăcească, în care nimeni nu se identifică în profunzime rolului dictat de orânduirea social-economică a locului.

Universul imaginat este acela în care Dumnezeu nu iartă păcatele pe care te pune să le faci, un Univers în care omul nu este liber decât pentru pedeapsă, condamnat la ascultare de Dumnezeu, reușindu-se acest lucru chiar și-atunci când muritorul încearcă să se opună, nesupunerea fiind doar o altă față a ascultării în același fel în care Diavolul poate fi doar “reversul medaliei”, ori dacă vreți mai clar, cealaltă față a lui Dumnezeu. “Binele” și “Răul” par a-și fi inversat efectele și consecințele în același fel cum planeta noastră pare a-și inversa polii magnetici, fiecare sărind în ajutorul celuilalt, uitându-și atributele ce le-au fost acordate de omenire. Diavolul este iluminătorul, iar Dumnezeu bezna, astfel încât Dumnezeu pare a fi implicat în istorie până la un punct; până la punctul în care ar fi cea mai mare nevoie de El. După atâtea secole de la blestemul rostit asupra Evei, aducător de atâta suferință, Dumnezeu pare a nu fi încă mulțumit, iar chinul, suferința, deznădejdea continuă. Rolul jucat de Diavol în această carte este magistral. Scopul său a rămas același: aducerea fructului oprit în fața omului, acesta fiind reprezentat de cunoaștere, învățare, conștientizare.

O lume tribală înțesată de dogme, credințe, mituri, cele mai multe fără noimă, o lume în care femeia reprezintă un “ataș” pentru bărbat, un robot fără rațiune, gata să îndeplinească toate treburile ce par a fi prea josnice pentru un bărbat.

În aceste condiții, “Evanghelia după Isus” pare a avea o direcție clară: Viața este o condamnare, iar moartea o pedeapsă.

“Viața este o capodoperă a ironiei” – este una dintre ideile ce se pot desprinde din romanul “Insula” în care Huxley propune o lume feerică, un rai pământesc, o a doua “Grădină a Edenului” ce-și are șerpii săi batându-i la ușă. Pala, o insulă nonconformistă, într-un secol în care petrolul (pentru majoritata populațiilor Globului) pare a avea sinonim termenul de progres, încearcă să-și apere valorile originale, experimentate cu succes în câteva generații investind în educația cugetului în strânsă colaborare cu cea a intelectului.

Tot ce se întămplă pe această insulă are un scop bine definit și bine programat. Nu se are în vedere progresul economic, oamenii nu alearga dupa confort fizic, după posesiune materiala ci sunt în căutarea “existenței pure”, a bunei conviețuiri, a dezvoltării unui sistem politico-social în care suferința poate fi atenuată prin măsuri și “master-planuri” exacte bazate pe cercetare științifică.  O lume în care inseminarea artificială nu se practică din rațiuni de infertilitate ci pentru perfecționare, progres, evoluție, combatere a defectelor genetice. Sentimentul de părinte individual, familie micro, este schimbat de CAR-ul atât de inovator (Club de Adoptie Reciproc), în care fiecare copil poate să locuiască în ce familie dorește si atâta timp cat intenționează, acumulând cunoștințe diverse într-o familie de proporții insulare, Huxley  întreabându-se retoric: “Ce-i mai bine, să te naști prost într-o familie (societate) inteligentă sau inteligent într-una smintită”?

Lumea Palei, pare a fi un sistem de neînchipuit, un cocktail “budhisto-socialist”, în care răul de nespus este întruchipat  de erorile capitalismului, consumerismul, creștinismul formal, ori tiranismul… Huxley vorbeste despre mirosul grețos al foamei și al bolii, emanat prin indiferența “omului modern”. În lumea suferinței autorul se plasează asemenea unui pește într-un acvariu, unde toți sunt lângă tine, te privesc, îți vorbesc, dar nu pot înțelege ceea ce simți. Oamenii își oferă unii altora compasiunea, dar într-un mod diluat în care singurătatea este singura realitate. Înclinarea romancierului spre substanțe halucinogene se poate observa pe întreg cuprinsul cărții, acestea venind în ajutorul individului pentru a descoperi adevărata viață impersonală, universală, această “nirvană” neatinsă încă de ființele omenești. Autorul își imaginează o lume mai bună în care viața este privită ca existență pură, fără tentația binelui sau a răului, fără individ, fără ego.

“Insula” este o carte ce are câteva momente în care pare plictisitoare, însă tabloul unei lumi diferite pare foarte îmbietor, de dorit, bun pentru a deschide mintea. Un roman dramatic ce pune în scenă în mod exemplar irosirea rasei umane.