Pierdut in istorie si ascuns in viitor, omul, conceptul in care viata pare a fi investit cel mai mult potential. “Singura fiinta ce refuza sa fie ceea ce este” (Albert Camus) este o definitie ce mi se pare a fi rezultatul a unei atente reflectii. Imi place sa cred ca “homo sapiens” este un fel de limbaj al naturii ce a ajuns sa se contemple pe sine insasi din interiorul creatiei sale. A ajuns sa-si vorbeasca siesi si a pornit intr-un proces de autocunoastere in miliardele de forme pe care le-a imbracat. Nu, nu vorbesc despre monism ci vorbesc despre OM. Cine poate spune ce este omul sau ce/cine anume il defineste? Hitler sau Isus, Budha sau Mahomed?
Omul pune pret pe adevar, adevarul subiectiv al fiecaruia, pe libertate, libertatea mea ca individ, bine si rau… definitii derivate din existenta constientei, inventata ori perfectionata de aparitia limbajului. Fiecare traim in centrul universului, al universului pe care ni l-am construit prin zidirea unei imagini a tot ce ne inconjoara nefiind capabili de a avea o realitate generala ci doar una interpretata prin stimuli si senzori subiectivi. Traiesc pentru ca am evadat din fizic in artistic, viata mea fiind o arta, arta de a fi mai mult decat un lant de formulte chimice prin insasi maiestria asezarii perfecte a acestora.
Omul sunt eu in universul pe care mi l-am imaginat.
P.S. Daca vreti sa vedeti un film interesant ce pare a fi mai mult o piesa de teatru: http://www.imdb.com/title/tt0756683/ Este un SF ce putea oferi mai mult prin scenariu, insa puteti sa va imaginati ca fiind parte integranta a discutiei.




