Am pornit de la acest articol in cautarea unui raspuns pentru suferinta ce caracterizeaza viata pamanteanului. Am urmarit cu atentie directia in care vrea sa ne poarte autorul insa raspunsul nu a fost gasit.  In incercarea de a oferi un sens suferintei, Florin Bica exalteaza in proiectarea sfarsitului  victorios asupra durerii si a suferintei, oferind speranta dincolo de realitatea istorica in care traim astazi. Articolul reuseste sa descrie intrucatva suferinta lumii contemporane insa ramane mut la adresa sensului acesteia, de altfel exact ceea ce si-ar fi propus de la bun inceput.

Istoria biblica a genezei suferintei este atat de schioapa incat pare a nu fi demna de luat in seama. De ce un Dumnezeu atotputernic, atotcunoscator pedepseste cu atata cruzime o indisciplina copilareasca oferind, conform teologiei actuale, o lume plina de vicisitudine? Explicatia crestinismului asupra suferintei pare perimata intr-o lume in oamenii au ajuns in starea de a fi proprii lor diavoli.

Raul moral nu poate fi aruncat pe umerii alegerilor libere dar in ultima instanta gresite ale oamenilor, pentru ca de cele mai multe ori alegerile sunt efecte si nu cauze. Razboaiele, crimele, abuzurile, discriminarile nu izvorasc dintr-o minte libera ci acestea isi au originea in insasi natura omeneasca care este in definitiv predispusa la rau. Omului nu i s-a oferit posibilitatea de a alege liber intre bine si rau decat in mod metaforic. Cineva spunea ca egoismul instinctual al omului nu poate fi incadrat in categoria rea pentru ca acesta este  natural, ajutandu-l pe om sa supravietuiasca. Numai ca uitam sa vedem ce inseamna aceasta predispozitie a omului si credem ca naturaletea nu poate fi judecata si catalogata ca fiind rau ori bun (de ce neghina este considerata rea iara graul bun). Individul pentru a supravietui trebuie sa fie nepasator fata de lumea inconjuratoare, fata de nevoile celorlalti si slabiciunile celor neputinciosi si daca dupa 7 ani de viata, de copilarie, aceasta regula pare sa se schimbe se datoreaza numai pentru faptul ca societatea de astazi promite viata celor nevolnici.

In comentariile la articolul pe care l-am amintit la inceputul postarii mele, se amintea de cartea lui Philip Yancey “Darul Durerii”. Suferinta in aceasta carte este privita ca un dar, ca ceva de dorit. In explicatia proprie pe care am gasit-o suferintei, cartea lui Yancey poate fi asemuita unei demonstratii ce are rolul de a confirma o teorie.

Suferinta fizica sau sufleteasca este un dar cu scopul de a proteja omul impotriva pericolelor ce il pandesc la tot pasul. Dezvoltarea receptorilor tactili a fost o binecuvantare pentru specia umana atata timp cat insusi omul nu i-a folosit caracteristicile in scopurile sale egoiste. Suferinta este asemuita prea des efectelor egoiste ale omului cand in definitiv aceasta este un dar ce trebuie apreciat asa cum se cuvine.

Sensul suferintei este acela de a ne proteja, in unele cazuri, chiar de noi insine. Faptul ca omul a descoperit ca acest dar poate fi folosit ca o arma impotriva semenilor sai nu poate demoniza scopul initial.  Transformarea suferintei intr-o plaga nu trebuie sa cada asupra originilor acesteia ci prin modificarea scopului, vina ii apartine intr-un mod absolut omului.

Ideea desprinsa din pledoaria lui Florin Bica cum ca Dumnezeu ar fi venit pe pamant ca sa sufere impreuna cu noi si astfel sa aline efectele blestemului suferintei aruncat asupra noastra pare o dramatizare menita sa inmoaie inima, insa Isus Hristos are un singur scop, acela de a ne infia si de a ne numi copii ai Sai. Suferinta, asa cum reiese din pasajul de mai jos, i-a fost provocata de oameni prin parasirea, dispretuirea Acestuia. Totusi El a luat asupra Sa nu loviturile noastre ce provoaca durere ci incapacitatea noastra de a fi desavarsiti.

„dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:3-5)